Poezia lui Dumnezeu-Tatal - Citeste-o si vezi lumina.

Fiii lui Dumnezeu, privind în lume, au văzut
că fiicele de oameni sunt frumoase.
(Sau cel puţin aşa li s-au părut…)
Şi pe acelea care le-au plăcut, le-au luat
ca să le-aducă-n viaţa lor altă nuanţă.
(Sau cel puţin aşa aveau speranţă)
De duh, ori de credinţă n-au mai întrebat.

Dar Dumnezeu … văzând aceste năzuinţi ciudate,
ştiind că omul, lipsit de Duhul de la început,
nu mai era nimica decât lut …
O, Dumnezeu … în neapropiatul Paradis,
s-a întristat adânc în Duhul Său şi-a zis:
‘Copiii Mei … popor cu sufletul ucis,
cu inima doar spre pământ atrasă,
vai, omul nu mai e acum
decât o carne rea şi păcătoasă !‘

Aşa vorbi de la amvon păstorul,
rostind îndemnuri dup-acest cuvânt.
Iar tinerii au ascultat cu crezământ.
Apoi porniră toţi pe străzi, spre case.
Şi parcă mai veneau frânturi de vânt …
‘… Omul era acum doar lut …
şi fiicele de oameni li s-au părut frumoase …‘

Şi-acum … îngenuncheat în taină, lângă pat,
un tânăr credincios, privind spre cerul marmoreu,
îndreaptă gândul său curat, evlavios, spre Dumnezeu …

‘Părinte Sfânt, sunt un copil al Tău,
copil salvat din gheara celui rău.
Vreau să fii totdeauna pentru mine
iubirea care-i mai presus de orice gând, de orice bine.
Să nu ador pe nimenea decât pe Tine !
De-aceea, Tată Sfânt,
nu voi alege pentru o viaţă întreagă decât o inimă,
care-n acelaşi duh se roagă, o inimă cu care
să mă pot bucura de Tine, de iubirea Ta, de orice taină
pe care Duhul Tău cel veşnic mi-o dezleagă.
Alege-mi Tu mireasa mea
şi ea-mi va fi în veci soţie dragă ! ‘

A doua zi porni spre seară tânărul la drum,
cântând un psalm cu inimă voioasă.
Ah, viaţa în credinţă e frumoasă !
Pe străzi pulsa tumultul de oraş.
Maşini, tramvaie, pietoni … câte-un copil,
câte-un unchiaş … şi foşnet … foşnet de mătase …
prin pieptul tânăr un cuvânt a străbătut:
‘Fiii lui Dumnezeu, privind în lume, au văzut … ‘

Şi pe-o alee brusc a apărut
ca din pământ o fată zâmbitoare …
– O, ce-ntâmplare ! Tocmai la tine mă gândeam !
Te-am mai văzut odată de pe geam.
Mergeai desigur la plimbare …
Erai cu-o fată mândră ca-n poveşti.
– Se poate.
– Bine, dar nu-ţi mai aminteşti că într-o zi …
(sau poate tot din întâmplare)
mi-ai spus că mă iubeşti ?…
– Sunt ani de-atunci …
Eram copii şi vârsta-şi trâmbiţa asaltul.
Dar toate trec, toate-au trecut – şi eu sunt altul.
– Da. Simt că s-a schimbat ceva.
– Sunt un alt om, sunt credincios –
Şi văd acum pe faţă tot ce vedeam pe dos.
– Şi … credincioşii nu se-nsoară? …
– Ba da. Dar nu cu prima floare dintr-o primăvară,
ci bine e numai atunci când se unesc
doar cei ce din acelaşi sfânt coboară, cu acelaşi crez,
mergând către aceeaşi ţară.
– Dar şi eu port în mine o credinţă.
Doar că nu am Biblie şi nu am cunoştinţă …
– Cum ? … Crezi în Dumnezeu ? … Crezi în Isus ? …
– Bine-nţeles.

Şi multe, multe-apoi şi-au spus …

Acum se cerne noaptea. Stelele răsar.
Şi tânărul, în cămăruţa lui, se roagă iar.

– Părinte Sfânt, sunt un copil al Tău.
Sunt tulburat şi mă frământ
să ştiu ce-i bine şi ce-i rău.
O, Tată Sfânt … Am întâlnit o veche cunoştinţă …
şi-am stat de vorbă într-un parc … despre credinţă …
Şi ea … mi-a spus că vrea să creadă …
Însă credinţa e-un mister pecetluit sub stâncă
şi ea nu ştie … nu Te cunoaşte încă.
Dă-mi Tu călăuzirea Ta-nţeleaptă !
Şi un cuvânt s-a auzit în Duh,
Cuvântul spus cândva lui Saul,
prin Samuel: ‘Aşteaptă !‘

Trecură zile şi trecură nopţi.
Şi fiecare cu-alte îndemnuri, cu alt sfat.

Şi Saul, vai … Saul n-a mai aşteptat…

Şi într-o zi, cu alte flori de lămâiţă,
cu văl aerian, ca de ninsoare,
un voievod şi o domniţă,
în zvon de cântec dulce înălţat,
intrau să ceară Celui Veşnic adorat
dumnezeiască binecuvântare
ce poate să aducă biruinţă.

Dar … el crezând şi ea mimând credinţa.
Şi începu apoi a se-auzi
Povestea vieţii lor de zi cu zi.
– Azi e duminică, iubita mea ! …
– Daaa ! E duminică, e zi de sărbătoare.
Să mergem împreună dragul meu,
s-aducem mulţumiri lui Dumnezeu.

Aşa a fost la-ntâia adunare.

La cea de a doua … mai puţin … cumva.

– Azi e duminică … iubita mea …
– Cum, iar ?
Nu vezi ce vreme ? nu mă scol din pat.
Du-te tu singur, dacă vrei neapărat !
– Dar azi nu mergi, iubita mea ?
E cer albastru … Nu e pic de nor …
– Ce ? Iar vrei să mă duci ? Iar îmi dai zor ?
Mă indispui. Pricepi ? Mă torturezi.
– Dar tu spuneai că vrei să afli şi să crezi.
– Da, vreau să cred, dar tu întreci măsura.
Tu vrei doar adunarea şi Scriptura !
– Cum, draga mea, dar viaţa de creştin
e tot ce-i mai frumos şi mai deplin. Nu înţelegi ?
Stăpânul lumii ne iubeşte !
Hristos ne-a îndrăgit dumnezeieşte.
Noi suntem fraţii Lui pe veşnicie !
În cine altul e atâta bucurie ?
– Ascultă. Am decis ! Nimic în plus.
Alege. Ori cu mine-ori cu Isus !

Vai ce calvar ! Ce zile de urmat ! Ce chin !
Ce sfâşiere pentr-un suflet de creştin !

Şi într-un ceas târziu … întors pe neaşteptate …
dezamăgiri şi-un foc de nedescris !
Şi dintr-o dată, sărmanul tânăr … s-a trezit … din vis.

Fusese totul un coşmar,
sau poate-o lecţie din Paradis.

Iar tânărul, nespus de fericit,
a-ngenuncheat în taină iar şi-a zis :

– Părinte Sfânt, sunt un copil al Tău.
Şi vreau să fiu un copil bun, nu unul rău.
Nu vreau să fiu ca Saul, vreau s-aştept,
s-aştept o viaţă-ntreagă !
Alege-mi Tu mireasa mea
şi ea-mi va fi în veci soţie dragă !